Contele de Monte-Cristo e unul dintre romanele care îți ridică moralul

 

Cu câteva luni în urmă am avut plăcerea să citesc capodopera Contele de Monte-Cristo scrisă de Alexandre Dumas tatăl. Aceasta este un roman de aventuri, însă pe parcurs ce citeam, am descoperit că include povești de iubire cu final fericit cât și multă dramă și suspans.

Romanul relatează povestea lui Edmond Dantes, un tânăr sărac și ambițios ce a devenit marinar pentru că adora marea. Era apreciat de către căpitan vasului și de colegii lui, fiindcă acesta dădea dovadă de perseverență și pricepere în ceea ce făcea. Dar exista și multă invidie din partea unui marinar pe nume Danglas, care în acel moment își dorea foarte mult slujba de căpitan. El află că Domnul Morrel, care avea sub conducere nava ,,Faraonul”, pe care lucra eroul romanului, îi propune tânărului marinar slujba de căpitan. Cea ce lui Danglas această propunere îi produce o mare dezamagire și pune la cale un plan mârșav.

Personajul Edmond Dantes, este descris ca fiind un băiat frumos și cu credință în Dumnezeu. Își iubea tatăl și avea grijă să nu-i lipsească nimic. Fiind tare îndrăgostit de iubita lui Mercedes, avea de gând să o ceară de logodnică. Avea vise mari și era fericit că urma să devină căpitan de vas.

Dar visele lui i s-au năruit din cauza unei telegrame false scrisă de Danglas și complicele lui, Fernand. Acesta o dorea pe Mercedes, iar tânărul marinar îi stătea în cale. Acea scrisoare a fost trimisă la autorități. Aceasta ii informa că Edmond Dantes e informator al „Uzurpatorului” (Napoleon Bonaparte).

Datorită acestei dovezi, Edmond Dantes a fost arestat chiar în ziua logodnei sale cu Mercedes și dus la închisoarea din satul său, urmând ca apoi să fie judecat de către procurorul de Villefort.. Ca urmare a acestei trădări el este pus sub acuzare și închis pentru înalta trădare, urmând să își petreacă următorii 18 ani in Castelul D’If, situat pe o insula de pe coasta Marsiliei.

Până în acest punct, m-a făcut să-mi reamintesc că uneori visele frumoase se pot risipii într-o secundă…

Personajul principal este aruncat într-o celulă rece și întunecoasă pentru mulți ani. Unde va trăi măcinat de neputință, durere imensă și nu numai trupească din cauza bătăilor ci și sufletească. Cu gândul că tatăl lui va murii neavând niciun ajutor, iar iubita lui rămasă singură și de care nu va mai știi nimic de ea. Se gândea că tot ce îsi dorea de la viață s-a dus pe apa sâmbetei neștiind de ce i se întâmpla toate astea. El care credea atât de mult în Dumnezeu, acum începuse să-l urască. Intrase într-o agonie sufletească, încât îți dorea să se sinucidă. Așa că s-a înfometat zile întregi, însă din fericire nu a reușit să moară.

Într-o seară pe când stătea în patul celulei, a auzit un zgomot în podea și deodată vede că se ridică o bucată de cărămidă. Iar apoi răsare capul unui bărbat. Acesta era Abatele Faria, un bătrân,  deținutul din celula de alături și care își făcuse un mic tunel către cea al lui Edmond Dantes.

Faria, fiind un om bun și extrem de inteligent, l-a șlefuit pe eroul romanului. I-a povesti lucruri din toate domeniile ce existau pe atunci. L-a învățat șah ca să-și testeze răbdarea, nervii, puterea voinței și concentrarea. În acest fel s-a dezvoltat pe plan psihic. L-a antrenat să se lupte cu spada, astfel și-a dezvoltat îndemânarea, viteza, forța, rezistența orientării rapide, hotărârea, simțul ritmului și al timpului. Acest antrenament îi punea la încercare voința și fantezia scrimerului, întărindu-i spiritul de luptă, capacitatea de concentrare și reacționare

Abatele Faria în 14 ani, l-a transformat pe Edmond Dantes într-un bărbat nobil și curajos. El a devenit de neînvins din toate punctele de vedere. Dar era plin de ură. Avea o dorință arzătoare de a se răzbuna pe cei care i-au distrus viața.

După atâția ani, înainte să moară, Faria i-a dezvăluit că există o comoară pe insula Monte-Cristo. Cu ocazia morții acestuia, eroul romanului a avut șansa să evadeze din Castelul D’If fără ca cineva să știe că trăiește.

După ce găsește comoara, Edmond Dantes se întoarce la Paris unde pune la cale un plan teribil de răzbunare împotriva celor trei foști prieteni. Sub noua identitate a Contele de Monte-Cristo

Am să mă opresc aici cu relatări din roman pentru că deja v-am spus cam mult și vă las pe voi să aflați mai departe.

In concluzie acest roman m-a făcut să realizez că orice rău care ți se poate întâmpla în viață, l-ai putea transforma într-un lucru benefic pentru tine, în ceva care te face mult mai puternic. Se evidențiază faptul că oricât de sus ai fi pe scara socială, gunoiul pe care-l credeai bine ascuns sub preș la un moment dat se va descoperii și te vei înneca în propria mizerie, atunci când îți va fi lumea mai dragă. Prin urmare oricât de mult ai fugii de trecut, el va fi mereu cu un pas în urma ta abia așteptând să te facă să plătești pentru nedreptățile ce le-ai produs cândva.

Cu cât citeam mai mult despre acele personaje și viețile lor din această carte, am simțit că autorul de fapt își dorește să transmită un mesaj profund, acela că există cineva acolo în cer, care te răsplătește pentru faptele tale chiar dacă tu uneori ai impresia că el te-a părăsit, Dumnezeu te ajută de fiecare dată și îți trimite oameni potriviți la momentul potrivit.

Mi-as fi dorit să trăiesc, în acea epocă în care femeile purtau rochii dintre acelea lungi și foarte largi. Deși multor femei din zilele noastre, li s-ar părea astfel de rochii demodate și greu de purtat. Eu sunt de părere că tocmai acele rochii, îi dădeau unei femei eleganță și rafinament. O făceau pe femeie mult mai grațioasă și misterioasă  decât cele din ziua azi,care nu lasă prea mult loc imaginației.

Probabil că de asta și iubirile moderne rezistă din ce în ce mai puțin. Trăim într-o vreme în care ne schimbăm partenerii ca pe ciorapi, ca pe ceva nesemnificativ parcă. Bineînțeles că nu se compară libertatea limitativa de atunci cu libertatea din aceste vremuri. Dar oare cum folosim libertatea pe care o avem acum ?

După părerea mea, Contele de Monte-Cristo e unul dintre romanele care îți ridică moralul, care ne sugerează că oricât de grea ar fi viața,  nu trebuie să renunțăm. Ci trebuie să lucrăm la persoana noastră și să avem încredere în Divinitate.

Când am ajuns la finalul acestui roman, m-am întrebat dacă chiar a existat cândva în această lumea un Edmond Dantes, pentru că m-am regăsit într-o oarecare măsură în personajul lui. Și prin surprinderea mea, acum câteva zile am aflat de faptul că Alexandre Drumaș s-a inspirat din povestea lui Perre Picaud, un tânăr cizmar din Franța

Țin să precizez că am văzut câteva ecranizări după această carte, dar sunt multe pasaje importante care nu se află în acele filme. Așadar vă recomand să citiți acest roman captivant, măcar o dată în viață !