Prima agentie de videochat din Romania sau fata care statea culcata in iarba

 

Sub aripa noptii au scos capetele stelele una cate una. Lacul este o oglinda colorata cu luciri metalice. Caruselele inca se mai invartesc luminos, greierii se aud cantand in iarba. Oamenii ies in parc cu sutele, sa profite de racoare. Unii alearga tacuti, altii rad zgomotos, copiii fac baloane lunguiete de sapun. Miroase a porumb copt sau fiert, a clatite si a floricele. Gheretele de inghetata inca sunt deschise pentru ultimii pofticiosi care trec la aceasta ora tarzie prin parc. Metabolismul unora este perfect. Pot manca la orice ora orice si nu se depune!

Este un adevarat spectacol viata din parc noaptea. Cu trotinete electrice, cu biciclete, oamenii lasa in urma lor dare de lumini colorate.
Prima agentie de videochat din Romania cu siguranta ca este mult mai confortabila, dar oamenii au nevoie de natura si aici, in mijlocul orasului.
Asa se explica toate cascadele artificiale construite de ei, iarba de matase, florile si pomii din parc. Este atat de multa vegetatie in jur, incat se simte cum filtreaza aerul.

Lacul se zbate lichid si purifica ai el absorbind praful si noxele si parca ar fi vitraliile unei catedrale. In el se rasfrang toate culorile spectrului solar.
Parcurgem tacuti parcul, constatam, ne minunam si mai ales facem planuri sa venim si ziua. Ii spun lui Matei ca il voi aduce la trenulet, dar imi zice deschis:

-Am crescut, tu nu vezi? Trenuletul este de copii mici.
Poate ca termenul de copii mici nu este atat de pleonastic, fiindca acesta categorie este foarte eterogena: exista bebelusi, copii de 2-3 ani, prescolari, scolari care trec usos-usor catre adolescenta.

Ne continuam calatoria. E placut, vantul adie usor a toamna, frunzele ingalbenite premature sunt eliminate din pomi.
Si cum trecem asa catre lac, de departe zarim silueta unui om in iarba. Sta culcat pe patura vegetala fara sa ii pese de nimeni si de nimic. Pare abandonat acolo in intunericul noptii.

-Ma duc sa vad ce ara. Daca are nevoie de ajutor nu-l pot lasa, spune un amic din grup.
Este amicul despre care surorile lui gemene povestesc ca daca primea o bomboana la scoala de la cineva o ducea acasa si o ruga pe mama lui sa o imparta la trei. Niciodata nu manca singur. Generos este si acum.
Ne lasa noua caruciorul cu fetita lui, nascuta de 7 zile si se duce sa vada. Il imploram sa stea departe si sa il intrebe pe cel din iarba de la zeci de metri, daca are nevoie de ajutor.

Se-ntoarce linistit dupa 10 minute:

-Era o fata. Statea in iarba sa se relaxeze. Cu fata catre cer butona pe telefon si privea stelele cand scotea ochii din ecran si se relaxa.
Nu condamn nevoia nimanui de a se aseza in iarba, dar stiu cum alearga cainii prin parc de colo colo ziua si ma gandesc ca a fost destul de precauta sa se uite inainte, sa nu cumva sa se fi asezat in ceva urat…
Prin parc, face turul de noapte si omul care depinde de caruciorul sau electric. Nu are picioare si ma bucur sa il vad in mijlocul oamenilor.
La ce i-ar folosi sa se retraga complet? Doi frati merg de mana si tatal lor este cu 4 pasi inaintea lor. Imi place ca ii lasa sa invete sa traiasca pe cont propriu si sa aiba grija unul de celalalt. Este ca si cum le-ar spune:

-Cand eu nu voi mai fi, voi va trebui sa faceti ca acum. Sa va dati mana si sa va ajutati sa mergeti mai departe.
Sunt atat de draguti, oameni in miniatura tinandu-se de mana!
El, cu doi-trei ani mai mare, isi potriveste pasul cu ea. Si fetita delicata incearca sa isi iuteasca mersul de dragul lui ca el sa nu mai astepte.
Noaptea scoate povestile sale nestiute una cate una din tolba intunericului.

Iesim din parc tarziu si aerul noptii este acum sidefat de roua. Peste o luna va fi garnisit cu bruma argintie.
Luminile din oras se sting pe rand, oamenii se duc la culcare. De departe se aude muzica in surdina si claxoanele masinii si sirena salvarii demonstrand faptul ca in lume, fericirea coexista cu durerea, minciuna cu adevarul, sanatatea cu boala si viata cu moartea.
Si peste toate se asaza in tihna acceptarea divina.